Cu nea Jean a fost cum a fost cu prima femeie: eram convins că ştiu ce am de făcut, că ştiu locurile şi procedurile, şi am primit o lecţie urâtă. Venisem în redacţia lui voios şi mândru, cu pletele mele care ascundeau lecturi complicate şi cu trei articole publicate în Caţavencu, şi plecam umilit, în fiecare zi, de un viitor moş care era în stare să facă ştiri şi dintr-o groapă, şi care scosese Gooool, un supliment de sport cu o grafică mai mişto decât GSP-ul de azi.

Zi de zi, vreo şase luni, era la fel de rău. Când veneam la nea Jean cu ştirile de pe teren, îmi punea două-trei întrebări de-mi venea să plâng. Ajunsesem să nu-mi mai vreau ştirile publicate, ci doar citite de el, fără să mă mai intrebe nimic. Asta însemna că eu pusesem, la rândul meu, toate întrebările...

Eram în cuaternarul presei locale, în epoca lipsită de maşini de redacţie, telefoane mobile, internet şi imprimante laser. Scriam la maşini de scris, mergeam pe jos, foloseam reportofonul prin rotaţie şi furam hârtii din coşurile de gunoi ale secretarelor. Nu aveam voie să inventez surse, că urma întrebarea "ce surse, mă, vrei să scrii minciuni?". Cât despre bani... nu-i voiam. Îmi era de ajuns că publicam ştiri.

Sincer, lui nea Jean îi datorez mai mult de jumătate din succesul de care m-am bucurat şi mă bucur, chiar dacă m-ar critica pentru stilul relaxat în care scriu şi pentru excesele verbale în care mă scald. Dacă nu era el atât de exigent cu mine, eram azi la fel de bou ca boii de jurnalişti locali care scriu ştiri exclusiv din Casa Albă. Nea Jean m-a învăţat să mă duc acolo doar când nu am de ales, aşa cum te duci la puşculiţă când nu mai poţi face bani. Iar nea Jean putea face trei ştiri mişto mergând pe jos de la Catedrală la Poştă... Fac şi eu, acum...

Pe nea Jean îl găsiţi în secţiunea Prahoveanul Anului, la Jurnalişti, sub numele Ioan Popescu. E de votat, pe bune...